Nu mă mai recunosc, sufletește, din orice aspect
Ce-mi ia mințile oare de mă simt tot mai infect
Jur că doare insuportabil, mă cuprinde agonia
Tremur din articulații, deja prezic, vine anemia
Nu mai știu nici să zâmbesc, pot doar să plâng
Că mă ridici și mă arunci, și nu vreau să te alung
Și uneori simt c-o fac, mă gândesc să te scutesc
De povara ce devin, încercând sincer să te iubesc
Dar refuz s-ajung un monstru ca orice om de rând
Animal ce pervertește, nu mănâncă, da-i flămând
Dar mi te smucești în piept, și eu, te-agit mai tare
Cum s-ajung iar să mă gândesc la auto-mutilare?!
Să caut ajutor în alții? Mai bine ție-ți cerșesc iertare
C-aș tăia bucăți din mine doar să știu că nu te doare
Aș tăia doar cu încredere că ies și eu cu tot cu sânge
Dacă nu mai am nici lacrimi, când simt că, iar fuge
Să mă duc unde-i nimicul, să-ți las doar coaja mea
Vidul rece m-amăgește, vrea ca moartea să mă ia
Mă orbește, torturează, mă seacă iar chemarea sa
Te rog, sufletul meu, tot ce-am pe lume, nu îl lăsa...
