Apel la Divin X

Aburii calzi ce-i suflu în aerul Olimpului
Focului ce ne încălzește mersul timpului
Prin pădurea vie de teroare, răsună tăcere
În zare civilizația arde, chiar cu plăcere

Trăiesc timp ce-i sumbru, chiar profetic
Sfidez norma socială cu un cinism eretic
Să iau parte la ce-i demn de Armagedon
Adevărul din probleme urcă, din pluton

Atent, alert, entuziasmat de curiozitate
Pădurea-i rece, udă, revoluția-n puritate
Simt, ignorând Daemonii, abat din cale
Mă trezesc ajuns una regnului de animale

Glasul tău prin beznă e Cântecul Morții
Dulce ca omnisciența din spatele sorții
Ispita ființei mele, pasiunea din proces
Moftul pueril mă înstrăinează de succes

Timpul ce mă încălzește cere să iluminez
Nu să-ți caut frumusețea cât mă alienez
Barbaria normalității mi-e subtil mascată
Am un cer de cucerit, bogăția răsturnată

Calea-mi e ascunsă, Pământul e un străin
Ia-mi tortura depravată, rog umil, e-un chin.
Să supun paradisul Tău, să-l fac al nostru
A abandonat copiii, omul a ajuns monstru!

Deci să-ți satisfac visele, să joc rolul ideal,
Să o caut încontinuu, să sper iar fără final?
Calc pe urmele umane, Diogene și Socrate
Simțuri ce îi convine slăbiciunii rău famate

Mi-aș da ființa toată nouă, vreau emancipare
Dar tu vrei să fii om, oamenii au ajuns fiare
Realitatea-i nesupusă, sufletul e descompus
Mila Lui nemărginită, Crucifixul lui Iisus

Spazme

Sub omenia diafană, ignoranța-i satisface
Mângâie duios ursuzul, ține sufletele-n pace
Destinația-i ambiguă, în fiecare totalitate
Ce determină pisica, ție nu-ți aduce moarte

Ascunde cel ce gustă din cutia lui Pandora
Să te fii uitat-n cer când s-a prăpădit Gomora
Reveria ce-i aducem stimatului năpraznic
Ce străpunge nărăvaș demască tot ce-i falnic

Blestemat e ce dresează incertul din ființă!
Paroxismul fericirii, inhibat de orice știință
Singur îți e destinul de dorești ce se cufundă
Nu voi regăsi vreodată omenia ce nu-i crudă

Nerost

În raport cu paradisul, existența-i e opusă
Atracția intrinsecă, perspectivă ca din husă
E o ceață de confuzie, simțurile sterilizate
Mechanismul cunoscut, mâinile lor pătate

Deci să-l caut după moarte, dacă el există
Sau să-l cobor violent pe materia mea tristă
Istoria repetată, cârmaș orgoliul unui copil
Existența-i mizerabilă pentru Omul cel servil

Poiana de Cenușă

Rătăcind în pădurea arsă, pierdut în cenușă
Perdea de frunze nu-i, înțeapă ca o tepușă
Să rup ce-a mai rămas... Edenul meu fragil
Copacii gri ce-mi umbresc aerul cald, ostil

Mă înec cu fumul ce în cer continuu-i urcă
Tăciunii-mi ard pielea, poteca mă descurcă
Bat un drum la stânca rece... spre luminiș
Liniștit, melancolic, privesc Luna pe furiș

N-a plouat-n șase zile, lemnul arde neoprit
Apa ce ne-a dat-o cerul e de-un roșu oglindit
Luminișul e sinistru... Luna roșie, încinsă
Prefer exilul din pădure, decât inima respinsă

Plouă

Mă trezesc dimineața, și mă uit pe geam
Soarele ce-mi încălzește viața... dar plouă
Cântecul păsărilor, e tot ce pot să mai am
Apa ce spală asfaltul... aerul, rece de rouă

Să ies în ploaia neiertătoare, zburd confuz
Să merg în pădurea liniștită... poteca-i nouă
Udă și rece, o parcurg spre adăpost difuz
Văd în față clar de apă... se desparte-n două

Plec spre foișor, nu vreau jungle asflaltate
Picăturile de ploaie mă spală... ca niște ouă
Mă pun jos, poate foișorul e prea departe
Aș pleca înapoi la căldură acasă... dar plouă

Apel la Divin V

Rătăcind după tine prin deșertul meu străin
Am trecut prin foame, intoxicare cu venin
Prin furtuni nisipoase, prin iluzie vegetală
Frig ca-n vidul de afară, căldură infernală
M-ai copleșit când îmi luminai cerul pustiit
Ai căzut în lumea mea, impactul m-a orbit
Am alergat unde-ai căzut, am văzut lumina
Că nu te-am prins la timp, eu îmi asum vina
Fiindu-mi luminat în față, viitor prerezervat
Dăruind ce-aveam mai bun, suflet împachetat
Fiind fragil și inocent, ți l-am dat fără regret
Tu erai încă încinsă... sunt dispus să o repet
Inițial l-ai încălzit, chiar dacă ulterior s-a ars
Îndurerat sau liniștit, n-a plecat de l-al tău glas
Totuși mereu a-ntrebat, de ce uneori îl doare
Că pentru mine ai căzut, inițial erai din Soare
Ai venit să mă iubești, te-ai încins cât ai picat
N-ai știut nici tu că arzi, ai aflat, nu ai plecat
Ai avut intenții bune, de căldură tot am parte
Inocența ta frige când refuzi a-mi da dreptate
Știi totuși și tu, că arde, dar preferi iluminatul
Lumina nu-mi aparține cât o vede-ntreg regatul
Am doar o opțiune, încinsă fiind, vreau un inel
Divinule, nu-l mi-l topi! Ăsta-mi e ultimul apel

Apel la Divin IV

De când ai trezit a mea inima-mi împietrită
Inima ce-mi ți la piept de tristețe-mi e ferită
Scutită aproape-n totalitate, amărât uneori
Prea rar mă necăjești să reușești să mă dobori
Tot ce ai ajuns să faci, tot ce-ai făcut, iubire
Fie că ai vrut sau nu, mi-ai adus des fericire

Obișnuit din trecut să tot ignor, să rătăcesc
Că-ți simt pasiunea fierbinte sau ți-o răcesc
Refuz să te fac să suferi doar de-al meu drag

Ca-și traversa deșertul cum a făcut un mag

Tu ești steaua de pe cer după care mă ghidez

Lumina soarelui ascuns ce obsesiv o tot urmez

Doar cu tine simt că pot avea o viață cinstită

Nici nu-mi pasă dacă este arsura ce mi-e sortită
Acum pot sfida ce am abandonat de mic copil
Tu-mi luminezi viața, divinul m-ar băga-n azil
Sper că-ți merit mângâierea și efort ce-l depui
Fără să-mi dorești fericire m-ai lăsa al nimănui
Nu contează că greșești, că uneori mă neglijezi
Că concurezi inconștient, în loc să cooperezi
Dar refuz să mă întrec, să te las când nu ții pasul
Nu da drumul mâinii mele, până-mi sună ceasul
Și o să te tot ridic, o să te trag, n-o să m-opresc
Nimic nu poate să mă-mpiedice să te iubesc

Cântecul Vidului

Nu mă mai recunosc, sufletește, din orice aspect
Ce-mi ia mințile oare de mă simt tot mai infect
Jur că doare insuportabil, mă cuprinde agonia
Tremur din articulații, deja prezic, vine anemia
Nu mai știu nici să zâmbesc, pot doar să plâng
Că mă ridici și mă arunci, și nu vreau să te alung
Și uneori simt c-o fac, mă gândesc să te scutesc
De povara ce devin, încercând sincer să te iubesc
Dar refuz s-ajung un monstru ca orice om de rând
Animal ce pervertește, nu mănâncă, da-i flămând
Dar mi te smucești în piept, și eu, te-agit mai tare
Cum s-ajung iar să mă gândesc la auto-mutilare?!
Să caut ajutor în alții? Mai bine ție-ți cerșesc iertare
C-aș tăia bucăți din mine doar să știu că nu te doare
Aș tăia doar cu încredere că ies și eu cu tot cu sânge
Dacă nu mai am nici lacrimi, când simt că, iar fuge
Să mă duc unde-i nimicul, să-ți las doar coaja mea
Vidul rece m-amăgește, vrea ca moartea să mă ia
Mă orbește, torturează, mă seacă iar chemarea sa
Te rog, sufletul meu, tot ce-am pe lume, nu îl lăsa...

Apel la Divin III

Bătând cimentul la pas, târziu de mână cu destinul
Cu cât m-apropii de acas', cu atât începe declinul
Dar chipul ei mă năucește, îmi zâmbește necăjită
Când să savurez momentul terminat într-o clipită?
Timpule, oprește-ți ciclul, lasă-mă să caut cuvinte
Să-i descriu cum o iubesc, limbajul comun o minte!
Să-i arăt? Mi-e imposibil când materia-i strict carnal
Oare nu există mijloc sincer în acest imens fundal?!
Divinule, nu-ți las odihnă cât v-oi tot fii nemulțumit
Să mă-nrobești de mijloc... ești competent, d-afurisit!
Nu-ți e milă de mine când vezi cum mă tot consum?
De ce nu pot descrie, când ce simt, deja-mi asum?
Parcă am înc-o mamă, plângând precum un copil julit
Cu iubire m-a luat în brațe, m-a sărutat, m-a îngrijit...
Cu aceași durere-n sufletă, cu regret că mi-a admis
Plină de-a le mele lacrimi, să sufăr nu mi-a permis
I-am înmuiat fața-n lacrimi, tot nu m-am conformat
Fie cu gura sau cu ochii, refuz să-i las obraz uscat!
N-o mai pot atinge, nu simt nici pământ sub picioare
Oare atunci plutesc în aer sau mă scufund în mare?
Nici nu-i mare importanță, doar întuneric în al meu jur
Când îți dau drumul la mână nu-s trist, mă simt impur
Lumina vieții mele, mergem pe-o cursă nedestinată
Tot ce mai percep sunt, eu, tu, și bezna neinteresantă

Apel la Divin II

Invadat iar de același blestem, că-i inevitabil
Nu mă pot gândi la un viitor măcar realizabil
Când pe fața ta porți o frumusețe mitologică
În haosul universului, ești anomalie astrologică
Inima ce bate accelerat, aritmic undeva în piept
Viața ce-mi umezește ochii de mă ustură-n sept
Că nu ești lângă mine, cerul fără lună-i mai gol
Sticla-mi otrăvește mintea, ameliorez dorul matol
Mă anesteziez singur, ăsta-i iadul pe pământ!
Tot apelez otrava, așteptând capacul de mormânt
Dar mormântul nu mă vrea, sadic mă lasă-n vis
Până urc iar trenu-n gară să te privesc cât e permis
Am găsit ce-mi era promis, tu ești înger păzitor
Dar ce păzești departe-n țară, pădurile de topor?!
Cu mine cum rămâne... nu-i plăcut, chiar dureros
Dar nu cred că fără tine aș mai știi ce e frumos
Și tu mă-ntrebi de te iubesc, cu inocență naivă
Cum să nu iubesc ce nu e reprodus în reflectivă
Că oglinda pentru mine minte cu totală erezie!
Mi-aș dorii să poți vedea ce ochii-mi arată mie
Cum să nu iubesc ceva ce omului n-o să-i apară?
Dar soarele cald din cer, chiar dacă topește ceară?
Statuia lui Zeus din Olimpia… n-am vrut să dispară
Deci și-n reprize de agonie, te iubesc ca prima oară

Apel La Divin I

Contemplez cu ochi sticloși și roșii de la insomnie
Stagnez la un singur gând, de obicei erau o mie
Înecat în alcool și fum, în cameră melancolie
Simțindu-mă nenorocit tind la "ce o fii, să fie"
Nu e un sentiment străin, dar mereu e diferit
El e ignorant vrea risc, eu la fel de îngrozit
Cu ce-am greșit? Am vrut doar să îmi zâmbești
Tu intenționat sau nu, ai reușit să mă vrăjești
Mi te-au adus divinul ca pedepsească că-i sfidez?
Destinule de ce mă chinui?! Mai bine paralizez!
Dar Doamne, e așa plăcut când o pot ține în brațe
Cum îmi coase inima rănită cu sufletul ei din ațe
Când cu buzele îi cuceresc fiecare petec de piele
Sau o mângâi pe picior ca un pictor prin capele
Mi-e imposibil să fiu distant, poate ai venit din iad
Un succubus din infern, sirena mării-n care cad?
Stau la mila rațiunii, dar sunt unde și ghiața arde
Port un război în mine ce ar fii demn de Iliade
Inima ce-mi umflă venele, coastele se zbat afară
Când îți aud vocea dulce, e simfonie de vioară
Implor zeități uitate să n-o văd plângând vreodată
Pe trup n-a lăsat nimic, pe suflet rămâne-o pată
Am hoinărit prea mult în vid, am găsit lumină
Lasă-mă să o iubesc, omoară-mă de se termină