Călăul

Vinovat de ce numește omul simplu „a simții”

Sună clopotul procesului, ajutorul nu va veni

Și pe-o scenă de lemn brut, eclipsează ghilotina

Inculpatul următor poate doar să-și accepte vina

Căci ea nu discriminează când are gâtul de tăiat

Tot poporul e de acord, vor să-l termine pe băiat

Nu vrea să moară, a încercat să-și ceară leacul

Dar deja e hotărât că trebuie să-și piardă capul

Călăul nu vrea s-o facă, dar alt fel și el urmează

Crud, dar necesar, cine nu se supune, sângerează

Urcă platforma, îngenunchindu-i umbrei ghilotină

Se aşază pregătit în instrumentul ce curmă, nu alină

Pretinde că-i nedrept, că nu-i singurul om ce simte

Dar nimeni nu-i dă crezare, cu toții susțin că minte

Vede cum lumea se-atacă, ce-a zis e tratat ca erezie

Nimeni nu acceptă că viața fără să simți e anemie

Călăul cu sfoara-n mână trebuie să-i pună capăt

Căci oricând poate să fugă cel ce-i stă și fără lacăt

Dar călăul încă ezită, procesul încă nu se sfârșește

Inculpatul are sfoara-n mână, dar gândul îl ocolește

Trece-o zi, o noapte, călăul în final își arată fața

Sub mască e inculpatul, iar procesul e toată viața

Publicul la rândul lui arată ca cel de pe platformă

Iar ghilotina nu-l ține-nchis nici nu mai are formă

Dar procesul încă nu s-a sfârșit, tot el e responsabil

Căci moartea trebuie invocată, procesul, inevitabil

Îngrozit de realitate brută, tăișul brusc capătă zimți

A atins seninătatea, întreabă: „oare merită să simți?”

În final realizează, el e cel ce singur s-a condamnat

Singura salvare, propria moarte, inculpatul, decapitat

Selenitate

Prin vastul vid funebru strălucește-o singularitate

Fără timp, sau spațiu, arde atomic propia infinitate

Hidrogenul simplu, puritate, compresat de el în sine

O scânteie anormală a pornit vidul negru să anime

Praful galactic împrăștiat ca pulbere cele mai fine

Viața stelelor spontană, corpuri din surse anonime

Și au format prin forță brută, sfere decolorate albe

De la roșul infernal până-n arderi hipnotizând silabe

Se învârt prin golul cert formând peisaje colosale

Galaxi și nebuloase, complet haotic sunt formale

Căci haosul nostru controlat, fiind invizibil înăscut

Fiindcă omul știe atât, suflet trist, pur și descusut

Scopul vieții instabile, fiind nesfărșită, sfidătoare

E să ordoneze haosul creat din recitatea arzătoare

Dezordinea din veci materia caută frenetic stabilitate

Disperarea distructivă, distors și luminii consacrate

Și din multitudinii chimicale, tînjind concret ariditate

Amintirea gravitând ordinea inițial totală, singularitate

Celula de Argint

În lanțuri de argint

O inimă se zbate

Afară un glas, alint

Cât ființa e pe moarte

Legat un demon rage

La luna trecătoare

Cu turbare, trage

Echilibru-n disperare

Legată inimă forțat

Animalul strânge

Inconștient, treptat

Sufocă până-n sânge

Ca un stâlp suportă

Când păzește monstrul

Brutalizând, aortă

Dar ființa-i știe rostul

Câine ce se hrănește

Cu suflete străine

Mușcă, nu rănește

Ființe ce par saline

Răni adânci pulsează

Amintirile din urme

Dulăul, doar urmează

Durerea iar s-o curme

Înfricoșat d-excepții

Trage lanțul preventiv

Că frica-i sunt corecții

Fiind sceptic, excesiv

În lume cineva lucește

Dar nu vine, încă fetus

Să ardă lanțul, ce oprește

Exilarea lui Cerberus

Pădurea Edenului

Prin universul infinit în negru orbitează o planetă
De când copacii se separă, încontinuu în alertă
Căci în dreapta se găsesc doar foioase egoiste
Cât în stânga-i veșnic verde conifere altruiste
Diferențe înăscute, biologic sunt toți copaci
Coniferele nu acceptă printre frunze, și săraci
Față de foioasele din frig ce preferă să chelească
Coniferele îmbracă frunze, ei aleg să le-ngrijească
Și de la prima iarnă glaciară, coniferul a migrat
Către stânga planetară, nu e pom discriminat
Frunzele prosperă doar în extremitatea stângă
Cât în dreapta anual iarna se-aștern pe lângă
Foioasele din lăcomie ascund semințele în fructe
Și din gelozie lor, încearcă să colonizeze-un munte
Le hrăneste stereotipuri, îi separă ca pe specii
Dar coniferele ignoră, conștienți unde-ajung regii
Genocidul lor din fiecare toamnă îi îngroapă-n timp
Și treptat se scufundă-n moarte cu fiecare anotimp
Iar în final, foioasele din lăcomie toate o să dispară
Cu tot cu frunza de foioase, rămâne frunza proletară!

Ploaie de Pene

Doar un templu singuratic, poate demn de-atenție Cușcă-n cer, limitată doar de propria concepție Tânăr și vioi, de atunci a mai trecut ceva timp Hotărât, previzibil schimbător în orice anotimp Liber ca o stea, nu pe cer, relaxat doar pe pământ Strigăte din vânt, dintre gratii, fără cuvânt Credul a ascultat, a înțeles ispita libertății Coerență limitată, fiind infinitul prin emoții A lucit în fața lui, reflecția dintr-o până aurie El avea un rol, de gardian, căci clădirea era vie A ieșit să caute, nestingherit, posesorul penei Pasiunea l-a-ndrumat să uite de utilitatea lenei Şi-n abisul gri cu pete-albastre a lucit zburând Lebădă galbenă, cu orbitorul ei penaj, retina arzând Subtil, dar evident pentru-n vultur de fel apatic Infinitul prin emoții, simțea dragoste spazmatic Prea tânăr să zboare, prea orbit de ea, să uite Decât să renunțe, conștient, limitat, a ales să lupte A urcat un munte, s-o admire, a sărit să zboare Lebăda a privit cum cade, a văzut că aripi, n-are Ea a plecat la un alt templu, tot părăsit de gardian El încă pică, visând trecutul său, temutul arian Înconjurat de-a-le ei pene, cade încontinuu-n umbră Iar aurul lor, în beznă, a căpătat o nuanță sumbră Templul său ,vulnerabil singur, a putrezit treptat De când a fugit, ironic, parcă lăcașul mult mai vizitat El aude subtil cât cade, rănit, același glas ce-l ispitise Iar templul, o ruină, nepăzită pasiunea, ușor murise Căci în cușcă nu e nimic viu, arde, mustește acidul Iar glasul auzit de el nu e paradis, îl cheamă vidul

Culoarea Moartă

Printre pietrele saline, şi grafitul ud şi gri
S-a născut o vietate, cu picioare măslinii
Inocentă şi firavă, preţuită de-ntreg natura
Drăgălaşă şi ciudată, aparent încă doar gura
Cea ce roade numai viaţă, s-o picteze în culori
Înconjurată de perii moi ca nişte aschi, dar uşori
Ea prin lăcomia ei, inconştientă, perie copacii
Tubulară şi pitică, îşi târăşte-n şir colacii
Se ascunde printre frunze, învelită de priviri
Reprezintă pradă simplă pentru fiinţe, amintiri

Minte ochiul lipsit de-atenţie, îl testează perspicace
Hidoasă fiinţă, dar plăpândă, ea renaşte din torace
Dar are-un scop în vastul verde, ulterior să-l transforme
Lasă găuri mici şi pete, cât soarele să curgă, nu enorme
Lumină-n subsolului neglijat, dar în timp s-a adaptat
Căci ce nu-i estetic, iată, nu e încă luat în reparat
Un singur scop, ce nu-i mort, eventual, e reciclat
Formează un tipar, inspirat-n cerul galben, constelat
Şi la sfârşit se şi îmbracă într-un fir preţios şi zdravăn
Căci renaşte după masă, împins de vânt, se dă pe leagăn

Când coboară, el uimeşte prin puţin, doar o prestanţă
Îşi asumă rău făcut, blestemată, obligată prin restanţă
Natura-l obligă să dea viaţă, un blestem viu, să mulţumească
Fiinţă la fel ca-n naştere, bolnavă just de ignoranţă
Se bucură de darul sumbru, are aripi subţiri, fragile
Moartea-l aşteapt-o zii, adoraţi, deci despărţiri mai dificile
Parazitic a mâncat ce a găsit, până-n ambalaj, scufundat
Rezultatul nefiltrat de-un verde insistent, colorat a inundat
A căzut, a putrezit, însă pe-o frunză încă viu, a lăsat
Încă zeci, sute, mii, ce aşteaptă-n ignoranţă cimitirul colorat

Natura Umană

S-au știut de mici, de când aveau inocență
Nici-o stare, grijă, ignoranți de decadență
Se bucurau unul de altul cu zâmbete discrete
Credeau că sunt eterni cu dorințele concrete
Grădina lor luminată, două surse orbitoare
Milioane-n licurici, fructele lor, roditoare
Ea era vie din privire, din cap până-n picioare
El era mai trist din fire, s-anturat și cu popoare
Frământat de sine, a căutat explicații grele
Cu dorințe sincere dar se imbrăca în piele
El s-a pierdut printre alții, fascinat de cunoaștere
S-a înecat în vicii, ea spera la a sa refacere
Insă el era vehement pe scopurile propii soarte
Distrugerea n-o simțea prin organele sale moarte
S-a lepădat de sentimente, păstrând doar narcisismul
Era doar o aminitire dulce adorarea si venerismul
Insă incă o iubea, neștiind c-o s-o  rănească
Dar înconjurat de monștrii, avea atitudine regească
Și-au trecut șaizeci de zile și de nopți singure și albe
Inima i s-a îmbibat in sânge, uitând atingerea ei calde

Au trecut mulți ani în care ea a stat alături
În timp ce el se chinuia pe podeaua rece și pe paturi
O parte din el o iubea, dar cealaltă voia putere
Și conflictele lăuntrice l-au ghidat să dispere
Căci puterea ce o căuta el era auto-distructivă
Iar ei deabea se-nțelegeau, a murit singura limbă
Și a uitat ce l-a făcut, s-a convins prin basme
Că ce e în jur e profitabil, și el e sătul de spasme
Dar dragostea ei e vie, chiar dacă pentru-n monstru
Când el s-a lepădat de darul lui sacru, încă terestru
Pe ea o doare corpul, căci a oferit trup și suflet
El e orb și nu știe că ce aude e suferință-n sunet
Pielea ei aspră, cenușie, și sufletul tăcut cu lipsuri
El n-o mai vede, simte, vrea să plece după piscuri
Căci dragostea lui distruge, iar ea n-o să mai reziste
Dar el nu știe că ea e muribundă, nu se abține să insiste
Frumusețea ei se stinge, gingășia, și ea, va pieri
El e dependent, fără s-o distrugă nu poate trăi
Și-au trecut șaizeci de zile și de nopți singure și gri
Ei s-au indepărtat unul de altul, se sting, deabea vi

Și mai trece încă pe atât timpul, ea încă-l iubea
Dar a uitat ce-i dragostea, prin ea, el se seda
Sângele ei negru, era rar, unic în toată lumea
El incă nu știa, dar când să afle, nu va mai pleca
I-a luat totul, de la corp la suflet, fără să știe
Interesele sale egoiste, lumea lui în armonie
El a văzut că ea se stinge, a încercat s-o salveze
Dar nu din dragoste sau ură, ci doar s-o exploateze
Frământarea lui eternă îl transformă în fiară
Ea se topea cat el gândea, zici câ era din ceară
Când a aflat că sângele ei negru e inestimabil
A cerut o simplă mostră, ea ia dat tot ce-i valabil
A păstrat doar cât să iubească fiara ei bolnavă
Căci ea era pe moarte și el era-n permanent otravă
Dar nu l-a oprit nimic să taie și să o golească
Fără pic de milă a distrus iubita sa regească
A lasat-o să zacă pe moarte, becurile s-o ardă
A vrut doar o avere, nu căuta activ s-o piardă
Si-au trecut șaizeci de zile și de nopți singura și rece
Încă îl iubea, dar nu-l putea opri, era pornit să plece