Apel la Divin III

Bătând cimentul la pas, târziu de mână cu destinul
Cu cât m-apropii de acas', cu atât începe declinul
Dar chipul ei mă năucește, îmi zâmbește necăjită
Când să savurez momentul terminat într-o clipită?
Timpule, oprește-ți ciclul, lasă-mă să caut cuvinte
Să-i descriu cum o iubesc, limbajul comun o minte!
Să-i arăt? Mi-e imposibil când materia-i strict carnal
Oare nu există mijloc sincer în acest imens fundal?!
Divinule, nu-ți las odihnă cât v-oi tot fii nemulțumit
Să mă-nrobești de mijloc... ești competent, d-afurisit!
Nu-ți e milă de mine când vezi cum mă tot consum?
De ce nu pot descrie, când ce simt, deja-mi asum?
Parcă am înc-o mamă, plângând precum un copil julit
Cu iubire m-a luat în brațe, m-a sărutat, m-a îngrijit...
Cu aceași durere-n sufletă, cu regret că mi-a admis
Plină de-a le mele lacrimi, să sufăr nu mi-a permis
I-am înmuiat fața-n lacrimi, tot nu m-am conformat
Fie cu gura sau cu ochii, refuz să-i las obraz uscat!
N-o mai pot atinge, nu simt nici pământ sub picioare
Oare atunci plutesc în aer sau mă scufund în mare?
Nici nu-i mare importanță, doar întuneric în al meu jur
Când îți dau drumul la mână nu-s trist, mă simt impur
Lumina vieții mele, mergem pe-o cursă nedestinată
Tot ce mai percep sunt, eu, tu, și bezna neinteresantă

Apel la Divin II

Invadat iar de același blestem, că-i inevitabil
Nu mă pot gândi la un viitor măcar realizabil
Când pe fața ta porți o frumusețe mitologică
În haosul universului, ești anomalie astrologică
Inima ce bate accelerat, aritmic undeva în piept
Viața ce-mi umezește ochii de mă ustură-n sept
Că nu ești lângă mine, cerul fără lună-i mai gol
Sticla-mi otrăvește mintea, ameliorez dorul matol
Mă anesteziez singur, ăsta-i iadul pe pământ!
Tot apelez otrava, așteptând capacul de mormânt
Dar mormântul nu mă vrea, sadic mă lasă-n vis
Până urc iar trenu-n gară să te privesc cât e permis
Am găsit ce-mi era promis, tu ești înger păzitor
Dar ce păzești departe-n țară, pădurile de topor?!
Cu mine cum rămâne... nu-i plăcut, chiar dureros
Dar nu cred că fără tine aș mai știi ce e frumos
Și tu mă-ntrebi de te iubesc, cu inocență naivă
Cum să nu iubesc ce nu e reprodus în reflectivă
Că oglinda pentru mine minte cu totală erezie!
Mi-aș dorii să poți vedea ce ochii-mi arată mie
Cum să nu iubesc ceva ce omului n-o să-i apară?
Dar soarele cald din cer, chiar dacă topește ceară?
Statuia lui Zeus din Olimpia… n-am vrut să dispară
Deci și-n reprize de agonie, te iubesc ca prima oară