Natura Umană

S-au știut de mici, de când aveau inocență
Nici-o stare, grijă, ignoranți de decadență
Se bucurau unul de altul cu zâmbete discrete
Credeau că sunt eterni cu dorințele concrete
Grădina lor luminată, două surse orbitoare
Milioane-n licurici, fructele lor, roditoare
Ea era vie din privire, din cap până-n picioare
El era mai trist din fire, s-anturat și cu popoare
Frământat de sine, a căutat explicații grele
Cu dorințe sincere dar se imbrăca în piele
El s-a pierdut printre alții, fascinat de cunoaștere
S-a înecat în vicii, ea spera la a sa refacere
Insă el era vehement pe scopurile propii soarte
Distrugerea n-o simțea prin organele sale moarte
S-a lepădat de sentimente, păstrând doar narcisismul
Era doar o aminitire dulce adorarea si venerismul
Insă incă o iubea, neștiind c-o s-o  rănească
Dar înconjurat de monștrii, avea atitudine regească
Și-au trecut șaizeci de zile și de nopți singure și albe
Inima i s-a îmbibat in sânge, uitând atingerea ei calde

Au trecut mulți ani în care ea a stat alături
În timp ce el se chinuia pe podeaua rece și pe paturi
O parte din el o iubea, dar cealaltă voia putere
Și conflictele lăuntrice l-au ghidat să dispere
Căci puterea ce o căuta el era auto-distructivă
Iar ei deabea se-nțelegeau, a murit singura limbă
Și a uitat ce l-a făcut, s-a convins prin basme
Că ce e în jur e profitabil, și el e sătul de spasme
Dar dragostea ei e vie, chiar dacă pentru-n monstru
Când el s-a lepădat de darul lui sacru, încă terestru
Pe ea o doare corpul, căci a oferit trup și suflet
El e orb și nu știe că ce aude e suferință-n sunet
Pielea ei aspră, cenușie, și sufletul tăcut cu lipsuri
El n-o mai vede, simte, vrea să plece după piscuri
Căci dragostea lui distruge, iar ea n-o să mai reziste
Dar el nu știe că ea e muribundă, nu se abține să insiste
Frumusețea ei se stinge, gingășia, și ea, va pieri
El e dependent, fără s-o distrugă nu poate trăi
Și-au trecut șaizeci de zile și de nopți singure și gri
Ei s-au indepărtat unul de altul, se sting, deabea vi

Și mai trece încă pe atât timpul, ea încă-l iubea
Dar a uitat ce-i dragostea, prin ea, el se seda
Sângele ei negru, era rar, unic în toată lumea
El incă nu știa, dar când să afle, nu va mai pleca
I-a luat totul, de la corp la suflet, fără să știe
Interesele sale egoiste, lumea lui în armonie
El a văzut că ea se stinge, a încercat s-o salveze
Dar nu din dragoste sau ură, ci doar s-o exploateze
Frământarea lui eternă îl transformă în fiară
Ea se topea cat el gândea, zici câ era din ceară
Când a aflat că sângele ei negru e inestimabil
A cerut o simplă mostră, ea ia dat tot ce-i valabil
A păstrat doar cât să iubească fiara ei bolnavă
Căci ea era pe moarte și el era-n permanent otravă
Dar nu l-a oprit nimic să taie și să o golească
Fără pic de milă a distrus iubita sa regească
A lasat-o să zacă pe moarte, becurile s-o ardă
A vrut doar o avere, nu căuta activ s-o piardă
Si-au trecut șaizeci de zile și de nopți singura și rece
Încă îl iubea, dar nu-l putea opri, era pornit să plece