Apel la Divin III

Bătând cimentul la pas, târziu de mână cu destinul
Cu cât m-apropii de acas', cu atât începe declinul
Dar chipul ei mă năucește, îmi zâmbește necăjită
Când să savurez momentul terminat într-o clipită?
Timpule, oprește-ți ciclul, lasă-mă să caut cuvinte
Să-i descriu cum o iubesc, limbajul comun o minte!
Să-i arăt? Mi-e imposibil când materia-i strict carnal
Oare nu există mijloc sincer în acest imens fundal?!
Divinule, nu-ți las odihnă cât v-oi tot fii nemulțumit
Să mă-nrobești de mijloc... ești competent, d-afurisit!
Nu-ți e milă de mine când vezi cum mă tot consum?
De ce nu pot descrie, când ce simt, deja-mi asum?
Parcă am înc-o mamă, plângând precum un copil julit
Cu iubire m-a luat în brațe, m-a sărutat, m-a îngrijit...
Cu aceași durere-n sufletă, cu regret că mi-a admis
Plină de-a le mele lacrimi, să sufăr nu mi-a permis
I-am înmuiat fața-n lacrimi, tot nu m-am conformat
Fie cu gura sau cu ochii, refuz să-i las obraz uscat!
N-o mai pot atinge, nu simt nici pământ sub picioare
Oare atunci plutesc în aer sau mă scufund în mare?
Nici nu-i mare importanță, doar întuneric în al meu jur
Când îți dau drumul la mână nu-s trist, mă simt impur
Lumina vieții mele, mergem pe-o cursă nedestinată
Tot ce mai percep sunt, eu, tu, și bezna neinteresantă