Ploaie de Pene

Doar un templu singuratic, poate demn de-atenție Cușcă-n cer, limitată doar de propria concepție Tânăr și vioi, de atunci a mai trecut ceva timp Hotărât, previzibil schimbător în orice anotimp Liber ca o stea, nu pe cer, relaxat doar pe pământ Strigăte din vânt, dintre gratii, fără cuvânt Credul a ascultat, a înțeles ispita libertății Coerență limitată, fiind infinitul prin emoții A lucit în fața lui, reflecția dintr-o până aurie El avea un rol, de gardian, căci clădirea era vie A ieșit să caute, nestingherit, posesorul penei Pasiunea l-a-ndrumat să uite de utilitatea lenei Şi-n abisul gri cu pete-albastre a lucit zburând Lebădă galbenă, cu orbitorul ei penaj, retina arzând Subtil, dar evident pentru-n vultur de fel apatic Infinitul prin emoții, simțea dragoste spazmatic Prea tânăr să zboare, prea orbit de ea, să uite Decât să renunțe, conștient, limitat, a ales să lupte A urcat un munte, s-o admire, a sărit să zboare Lebăda a privit cum cade, a văzut că aripi, n-are Ea a plecat la un alt templu, tot părăsit de gardian El încă pică, visând trecutul său, temutul arian Înconjurat de-a-le ei pene, cade încontinuu-n umbră Iar aurul lor, în beznă, a căpătat o nuanță sumbră Templul său ,vulnerabil singur, a putrezit treptat De când a fugit, ironic, parcă lăcașul mult mai vizitat El aude subtil cât cade, rănit, același glas ce-l ispitise Iar templul, o ruină, nepăzită pasiunea, ușor murise Căci în cușcă nu e nimic viu, arde, mustește acidul Iar glasul auzit de el nu e paradis, îl cheamă vidul